Publicat în 2022, la editura Eikon București

Nota autorului. Poemele ce urmează sunt concepute prin tehnica poetică a palimpsestului. Pe scurt, aceasta presupune o suprapunere ideatică a textelor în urma căreia din înscrisul mai vechi (aici, o proză scurtă) răsare un altul (ex. un poem), precum „apa dintr-un izvor pur”.

PORNIRE

Diformă, ciudată ca un golf întors, atrage privirea spre petecul sidefat al orizontului ca pe un
osândit mânat de Câinii Domnului pe ultimul drum:
fereastra grotei cerșind neîncetat.
Niciun sfânt localnic, sau nu, viager sihastru al vetustei penumbre n-a reușit să modeleze acest contur. Mă întreb cât aș putea zăbovi aici, marcat pe de o parte de dorința răbdării, iar pe de alta, de îndoiala ce nu vrea să mă părăsească.
Invidie sau compătimire? Ori, mai degrabă, o rătăcire cu nuanță
înstrăinată? Caut prin faptele istoriei, poate găsesc ceva asemănător unui îndemn lăuntric, dar justificat de trăire; o mare parte din pornirile spre gura peșterii au fost atrase de asceza crudă, jertfă nedefinită.
Încep a-mi face planuri cu gândul ecou:
Sfinte Andrei!
Sfinte Petru!
Sfinte Daniil Sihastrul!
Sfinte Daniil Pustnicul!…

**
Zadarnic îmi spun
cavaler al tenebrelor,
ostaș în retragere
din vechea cetate.
Ating în grabă obiecte apropiate
să-mi întăresc convingerile,
să nu cad
amăgit de împrejurări,
în transă;
când
imensa cupolă
își arogă paloarea
candelabrului
ascunzându-i orice urmă
de rază sclipitoare.
Între mine și
urbe simt un zeu;
îl cunosc:
este erou din lupta cu alți zei,
încă păstrează irisul
pe icoană −
împovărând-o cu bruma
stalactitelor
ce sărută la fiecare clipire
degete în sus rugătoare.

CATEDRALA CU CEAS

Cu voce scăzută și rugătoare, nea Zanfir se apropie de gardul nostru, făcând cu mâna către bunica:
„Constandino, nu vrei tu să-l lași pe ’ăl mic să meargă cu mine la târg? Duc doi purcei la Hala de Carne; să am cu cine dondăni.”
Pe același ton (să nu audă mama), bunica aprobă, ceea ce pentru mine a fost o mare surpriză.
„Să-l aduci repede, pân’ la prânz, altfel îi dai să mănânce!”
M-am echipat sumar – era printre primele zile de vacanță mare din anul 1962 – am urcat în grabă, așezându-mă pe capra căruței lângă nea Zanfir.
La Pitești, în spatele Halei de Carne, era un loc viran, un fel de parcare pentru căruțe, presărată cu resturi de paie, fân și bălegar de la animale.
După ce a predat porcii, vecinul Zanfir mă prinde de mână (era sprinten pentru vârsta lui) și urcăm iute treptele de ciment spre hală.
„Vrei să fim și noi orășeni oleacă?”, îmi zice, și pornim spre centrul orașului, exact când în jurul nostru s-a iscat o rumoare neînțeleasă. „Dărâmă catedrala cu tancurile”, țipau câțiva copii, alergând încolo și-ncoace prin preajmă.
Să mergem și noi, zice vecinul, și pornirăm spre catedrala Sfântul Nicolae sau biserica cu ceas cum îi zicea lumea.
Printre oamenii buluciți de curiozitate și milițieni, am văzut imagini pe care nu mi le-am putut închipui la vârsta fragedă de 11 ani. Pe de altă parte, intrând direct într-o cu totul altă trăire, am parcurs senzații cutremurătoare. De una din turlele bisericii, erau legate cabluri puternice de care trăgea un tanc. Bufnitura înfundată și praful iscat ne-au trimis parcă în altă lume, cuprinsă de blesteme și suspine.
„Săracu’ Dumnezeu, o fi apucat să iasă?”, îl aud pe nea Zanfir, în timp ce căuta în buzunarul pantalonilor bufanți de dimie − a scos o pomneată care la un colț încă mai păstra lumânarea frântă (de la vreo înmormântare) și își șterse ochii prăfuiți
și-nlăcrimați.

*
Mult mai târziu, am realizat ce s-a întâmplat cu Dumnezeul din biserică; nu s-a lăsat învins, a ieșit la timp și, fără să ne dăm seama, s-a ascuns în noi, în fiecare părticică din noi!

**
Vaierul arcușului este mână
în mână cu dansul
din zori al ielelor:
Veniți, copii, să blestemăm!
Aici se toarnă fierea în pahare!
După toate cele, sosim noi,
poporul pământiu,
noi care am pus ceasurile
să sune prea târziu.
Recită în plină noapte
ceva,
tu oaspete neașteptat:
ne-atinge glezne și ne spală;
în casă ți-am schițat o ramă
și-am gătit
năframa cu nuiele.
Cine ar crede nebunia
adormită-n fața oglinzii
murdare?
Cristalinul ochilor
ne-mpăunează inutil în
spatele ei,
împărțind cu viclenie
puritatea.

ÎMPĂRȚANIE

Distribuim proporțional: din conștiință, bunătate nedisimulată, empatie căpătată ocazional, ori din alte motive – aprecieri pentru un curriculum vitae bogat. Cel mai mult împărțim zdruncinate convingeri, antitetice valori, neconforme crezului bonom.
După marile, acerbele bătălii, au fost împărțite teritorii, luciu de ape, cirezi de animale și, pe cale de consecință, oameni.
Când s-a ajuns la morminte, directorii de cimitire s-au opus cu-nverșunare:
„Oare noi, care am ocupat posturile prin concursuri dificile, ai cui rămânem?, dar flăcările stranii ce joacă-n asfințit și-apoi pâlpâie în nopțile cu onomastici?”
Vreau să fiu împăciuitor; am intervenit în hâra inutilă să împart (printr-un altruism fără acoperire), cât s-ar cuveni fiecăruia la cât și-ar dori fiecare.
Așa se face că deîmpărțitul a devenit o noțiune debitoare, neputincioasă, sărăcăcioasă, rămasă cu ochii fixați spre cer.

**
La marginea orașului,
printre ziduri în ruină,
sălășluiesc gâște sălbatice,
au inele de marcaj.
Simbioză subtilă!
Mâine e sărbătoare mare,
vor veni bătrânele,
cu bucate
frumos așezate în coșuri
rudărești
vopsite în roșu și verde.
Crucile întind brațele
din timp:
„Bogdaproste!”
Pentru lecția de istorie,
copiii din ciclul gimnazial
duc flori învățătoarei,
câțiva reazemă cununi împletite
pe monumentul eroilor căzuți
la datorie.
Soarele intră într-un nor
răzleț
din care cad picuri mărunți
de ploaie cu spic de zăpadă,
pe fețele îmbujorate
ale școlarilor,
pe zidurile de la marginea
orașului și peste gâștele
sălbatice
cu inele de marcaj.

RĂSTIGNIRE

Ce nostalgie mă cuprinde… Puneam caii la căruța încărcată ochi cu saci de grâu, porumb și alte produse de vânzare – porneam fluierând cu șapca pe-o ureche la târg.
În schimb, veneam acasă cu toate cele necesare traiului. Aduceam bani pentru întreținerea copiilor la școală și fandoselile nevestei.
Eu îmi păstram modestia de muncitor cu mistria, canciocul și al pământului rămas moștenire. Mai toți susțineam câte ceva din treburile gospodăriei, inclusiv copii care aveau grijă de animale și de alte treburi casnice.
Văzându-mă cât de obosit sunt cu munca, dar mai ales cu procurarea celor necesare din târg, toți din familie îmi săriră în ajutor… mai întâi cu explicații teoretice și, mai apoi, practice, precum că au cam trecut timpurile cu căruța, caii, sacii și altele, dus la târg, întors de la târg, o întreagă tevatură obositoare și pierdere de timp. Așa că m-am pus la punct cu noțiunile de digitalizare și beneficiile ei, oferindu-le spre dispoziție mai toți banii trebuincioși pentru târguieli. Ca o consecință firească, în casă au apărut smartphone-uri, tablete și nelipsitul PC. Mai toate discuțiile se orientară voles-noles către coșul zilnic,
văzându-l chiar frumos desenat pe telefon, alături de o listă interminabilă de produse.
Iată, acesta este târgul digitalizat, îmi spuseră, comenzile le facem online, așa că n-o să mai ai nevoie de cai și căruță. Ție o să-ți comandăm mai multe mistrii și canciocuri.

**
Nu am coarne de cerb
și nici panoplie,
să agăț în perete,
dar am două coarne
de plug, vânat
ceva mai demult pe
ogoarele închise la culoare.
Le-am implementat două
cipuri,
câte unul pentru fiecare;
să mă apăr de colecționarii
răi care ar vrea, care mai
de care, să le aibă
în muzeul lor –
răstignite!

MOARTE BLAJINĂ

Cu un coș din nuiele, destul de greoi în mână, Zia trece cu picioarele goale prin valurile, când line când izbitoare, de-a lungul plajei. Frumoasa-i căutătură a ochilor, se duce numai în jos, către locul unde apa mării se retrage. Din când în când, se apleacă și ridică scoici, melci și, câteodată, pietricele strălucitoare. Cămașa de in, lungă până la glezne, fâlfâie în briza ceva mai puternică amenințând pescărușii argintii care, surprinși, se înalță de îndată.
Nelămurit de ce vrea să facă fata, străinul ce venea din sens opus a încercat să o întrebe, dar cu niște cuvinte sărăcăcioase. Până la urmă s-au lămurit.
După ce Zia a spus cum o cheamă, necunoscutul, vădit stingherit, s-a destăinuit: Ovidiu!
Ceva s-a întâmplat apoi; conversația a decurs lin, cu nuanțe înțepătoare de inimi.
Deja nu-l mai deranjau prea mult sunetele stridente ale cimpoiului, care până atunci îi izgoniseră liniștea și somnul.
Marcat mai tot timpul de exil și faptul că singura lui vină a fost de a fi văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă, poetul suferă în elegiile sale, care din când în când pleacă spre Roma cu oarecare speranță…
N-a fost să fie de bine, în schimb s-au născut: Tristia-Tristele și Epistulae ex Ponto, ca mai apoi, locurile lui de restriște să-l învețe limba dacilor în care a compus ultimele poeme, luate apoi cu el, dintr-o inexplicabilă gelozie.

**
De pe acoperișuri nu mai
pică somnul,
străinul urcuș căzut
în genunchi
își strigă neputința prin
visul rămas acasă.
Doar cugetul încă întreg,
„se dă de ceasul morții”
implacabil.
Steaua de mare trage cu
ochiul, compătimește
această urmă de
plâns uscat,
călătoare niciunde;
să-i dea lumină ar vrea,
dar nu poate de-atâta
noapte,
și-apoi cine iubește
ceasul
rămas mult în urmă,
iubește ceva mai blajin
decât moartea!