PROFEȚII

Precumpănind întinsele brațe am căpătat subit
din vechile profeții, dobândind ceva mai mult
din înaltul neîncetatei schimbări.

Acum unim elevatele planuri, instalăm starea de-nțelepciune; să pară o întâmplare.

În curând reexaminăm ordinea învechitelor ranguri;
iar la toamna ce vine,
vom înlocui inima Domnului cu bătăile de aripi
ale păsărilor călătoare.

CÂT ANUME

Cât anume printre frunze se mișcă din ce știm,
cât din ce nu știm
se vede?

Stranii glasuri expulzate răzbat peste câmpia tulburată de nopțile fără lună,
de parcă s-ar pregăti goana unui faun speriat.

Tărâmul unde nu există ceasornic își potrivește viitorul
veghind la înfloritul târziu;

acolo, într-o pornire prudentă de umblete însingurate,
au fost abandonate dezgustătoarele vrăji.
Poate vor domni peste deșertăciune.

Acolo, în recurs, ne-am consumat demnitatea
fără prea multă chibzuință,

dar câștigând dreptul la alte și alte procese.

CÂND HĂIS, CÂND CEA

Când hăis, când cea:
un fel de teasing ce păstrează viciul ca pe un lucru sfânt.

Rezultatul se așează deasupra capetelor noastre –
așteptând să fie băgat în seamă (nu știu exact de unde, dar dezordinea judecății corupte îmi pare foarte cunoscută;
parcă e cumva o definiție).

No problem, încercăm să facem câte puțin din toate, de parcă cineva ne-a plătit neputința.

Așa cred că e; acel Cineva care, Cândva, ne-a dăruit o contemplație imuabilă – totuși uneori
îngăduie ursitelor o scurtă vizită și, cu oarecare bunăvoință,
să ne târască spre liman.

DEMNITATEA DEMONILOR

Ceva mă face să cred
în demnitatea demonilor ca-ntr-o cotropitoare idilă.

Sunt atras într-un desiș de tânguiri; trăiesc un fabulos spectacol, special renăscut:

Cred?
Accept?

Un mic imbold îmi lipsește în această înverșunare,
să pot simți demonicele salturi brizante:
s-alătur doi ochi,
cu vrăji țâșnind, din când in când.

DEMNITATEA ÎNGERILOR

Cât de grav poate fi îngerul în existența sa fără triumf, când frageda-i cunună e
atrasă mereu de grele încercări?

În nopțile lui albe ne învață cum să deprindem sufletul cu-naltele chemări;

să nu rămână în urmă ca un soldat de trupă.

Omenescul, o înscenare tot mai vagă: popas la marginea mirajului, în pasiunea prea devreme doborâtă.
Doamne! Ce mult am vrea
să ne ofere jumătate din înflorirea sa!
Dar el nu și nu:
mai bine o parcelă de mângâiere!

ALTO

Să ascundem din înălțimi! iată mirarea în declin…
Simțim nevoia de sfaturi pline de învățăminte
în neînchipuita tăcere;

să putem întemeia o elocvență în rânduiala diurnă
cu gândul de a nu greși în obiceiuri și purtări.

S-au strâns necunoscutele, chiar de-ar fi numărate subtil, tot s-ar afla.

Să notificăm, să dăm preaviz neglijențelor.
*
A treia zi vom reveni împricinați, tunși numai pe-o parte:
am întârziat smulgându-ne firele albe (așa ne vom scuza).

În final, Paznicul plecase cu cheile Porții – învârtindu-le pe deget, fredonând în alto
„Rapsodia trecutului”.