(Suprarealism domestic)

M-AM PUS SĂ-ȚI SCRIU O SCRISOARE

M-am pus să-ți scriu o scrisoare
(niște explicații), să văd concret cum
arată gingășia birocrației.

Mai bine săpam două gropi într-una singură,
cam cât două jumătăți de cântec, adânci.

Hoinăresc între fereastră și pat, fără țel,
fără pijamale, fără somn.

Caut vorbe pentru tine, din cele rare;
care alunecate pe sub pat, zornăie,
nefiind legate de nicio frază.

Am senzația de tandrețe îndărătnică,
ca o tactică mută, șovăire necunoscută
ce mă face să calc pe atomii
rămași nefolosiți prin prejmă.

Liniștea din Putna răzbate până aici și se
unește cu misterul curții, unde găinile
din gutuiul copleșit (ca niște fructe cu pene)
au ațipit imitând dulăul legat dedesubt.

Am arborat o excepțională indiferență
ce amintește de emoțiile majorității
turiștilor care vizitează galeriile Luvru.

Vreau să-ți răspund cu o anumită amabilitate,
neașteptată pentru atunci când lucrurile
vor migra în substanța lor;
să păstrez din bucuria primelor întâlniri,
cele nepătate de pornirile firești.

Din păcate, nu reușesc să așez toate astea
să funcționeze bine, în nicio poziție.

Sunt ca un catarg în care-mi stă
agățată traista cu Lego și puzzle, ca
o corabie intrată-n grevă de avertisment.

Singurul câștig mi-a rămas tot ziua de ieri –
ceaiul băut pe prispa serii.

NU VEI PUTEA SĂ TE ASCUNZI

Nu vei putea să te ascunzi,
ți-au rămas afară închipuirile fragile,
unele agățate în crengile mărului,
dar cele mai multe în curtea bisericii,
când ai ieșit răvășită de la ultima rugăciune.

Ai vrut să urci în clopotniță incognito;
să mai vezi o dată depărtările, dar
scârțâitul treptelor te-a dat de gol,
nu mai sunt îndrăgostite, nici melancolice.

Aripile întinse ale zării sunt pe alocuri
sparte; din ele mai cad cioburi
de la ultimele bătăi de clopot.

Ai coborât odată cu dimineața
în ritmul notelor muzicale
ale corului, care repeta
ultima parte din Nabuco.

În același ritm ai determinat
cimitirul să făurească
un frumos mult mai puternic,
atârnând la intrare sloganul:
„Îndrăzneala poate aduce mărire,
dar și cădere!”.

La poartă așteptau
îmblânzitorii de ghimpi, aveau
pretenții de doctori sau șamani;
în treacăt ai spus că neastâmpărul
ți-a rostogolit focul peste inimă, iar
rănile o să le vindeci singură
când părul tău va ninge peste ele
și peste pragul zilelor, ca un balsam divin.