(În imaginea copertei:

Bunicii materni. Bunicul a căzut în primul război mondial)

DE VORBĂ CU ORFEU
(Poem în deschidere)
Maestrului Tudor Gheorghe

De aici a plecat totul; dintr-o noapte ploioasă când pe drum roțile căruței zobeau zgomotos pietricelele din nămolul ce ajunsese către osii. Felinarul dădea să se stingă, în zloata nemiloasă. Ne rugam amândoi, aproape deodată,
de-ar apărea Luna, chiar ca un colț de secere, să nu ne numim orbi de-a binelea.
Orfeu sta comod, înfofolit, în șușlete, pe o pală groasă de fân, și bâiguia;
am crezut la început că vorbește de unul singur, apoi am observat că și eu făceam parte din conversație, lucru care m-a bucurat,
și-am revenit la realitate, când îl aud:
„Tot viața la țară e mai frumoasă; de mult n-am mai mers într-un car cu boi și pe o asemenea vreme, acum ai adevărata inspirație… nu cumva ai ceva de băut?”
I-am întins jumătatea de țuică, astupată cu un cocean de porumb.
Orfeu:
— Ți-ar plăcea de-o închipuită cu inima
„ca pe vremuri jumătate veche, jumătate viitoare?” Poetul:

— Da, desigur, de-ar avea și un mers
„cu părul lung de cețuri întunecate scăpătat în râpe. Ce tineri eram când înnodam fericirea la colțuri fără să ne pese de punctele cardinale ori de haitele bulversate ale viitorului!”
Orfeu:
— „În surpătura asta de beznă s-au adunat de toate. De trei zile târâm un țărm spre singurătate;
și tragem – tragem de țărm mereu dinspre noi.” Poetul:
— „La ultima sclipire a îngerului meu păzitor am convenit ca aducerile-aminte să-mi
aparțină fără vreun alt amestec (oricum era inutil); Cel care este mai sus decât noi: țipă, pândește, plagiază trecutul tulburător de corect.”
Orfeu:
— Of! Ațipisem: „Se făcea că pictam fațada unei biserici, stăteam pe schela firavă, nesigură;
se-nsera și sârmele de pe stâlpii de telegraf încă mai țârâiau ca niște greieri pustnici în grădina lui Morse.”
Poetul:
— Le aud și eu, parcă:
„Mă-ncurc în întunericul din lampa stinsă Se mai întrevăd depărtările palide.”
Orfeu:
— Ehei! „Când bătrânul fluviu și-a amintit că apa ce-l străbate a mai fost cărată odată prin robinete, era mult prea târziu
să mai ceară socoteală; tumultul când străveziu, când cernit a rostogolit morțile miilor de ani îmbătrânind fără milă marea cea mare
în care Dumnezeu și-a oglindit chipul niciodată reîntors.”

Poetul:
— Acum mă întreb: „Ce-am căutat noi oare în golul efemer de deasupra-ne: chemări, trăiri din cale-afară ori alte curgeri?”
Orfeu:
— Se întâmplă, eu am căutat degeaba: „Câteodată Luna plânge cu raze din sufletele
înghețate înainte de vreme.
Și apoi strigăte sunt ici, colo, dar mai ales dincolo.” Poetul (își amintește!):
— „În trezirea târzie surprinși am aflat că cineva ne-a preschimbat templele
înălțându-ne în locul lor; și stăm stingheri între păreri.”
Orfeu:
— Cred că ai înțeles ce-am vrut să zic:
„Nu doare pământul: noi umblăm desculți de inimi și ochi, când vulturii ne cară leșinul spre stânci, iar pescărușii ne țipă speranța
pe jumătatea cerului – e golul.” Poetul:
— Am văzut că: „Marginea pădurii este totdeauna încărcată de emoții; acolo eu trăiesc observator, iscoditor în echilibru cu a ști și a nu ști ceva
despre întinderile de beznă.” Orfeu:
— „Și-o să ne certăm precum chiorii
în strâmtul câmp de oase; alt perimetru nu-i, că vine totu’-ncoace: închide nordul către sud
și fasta-mpreunare; oricum, lucire cui să-i dăm? Ascundere – nu e cărare.”
Poetul:
— Așa e, maestre, pentru că: „Genele cad odată cu teama din ele, când fiecare-și numără

bătăile inimii de peste zi.”
Și-apoi: „Când totul alunecă fricilor le este frică, clipa clipește – întunecată.”
Orfeu:
— Ia bine seama: „Așa cum se știe
îngerii nu au memorie, uită tot, nu-și notează nimic, devin ignoranți. Așa și el, îngerul păzitor; fără să știe, plutind ușor peste morminte, încearcă în zadar
să-și amintească.” Poetul:
— Odată: „În grabă mergeam spre răsărit
printr-o aglomerație necunoscută, la cumpărături; voiam să-mi iau haine noi; din întâmplare,
am și trecut de ușă fără să-mi dau seama cum; acum merg spre tine singur dar atent.” Orfeu:
— Te înțeleg, dar: „această dorință de viață nesăbuită nu-i de-a bună; cel ce-și legănă bucuria
în balansoarul răbdării fără ca pipa să-i fumege, înghite flăcări tinere neîntoarse din drumul lor întotdeauna.”
Poetul:
— Aceste „Deosebiri profunde cândva trăite au tras realitatea lângă noi. Fără bănuieli și discret ne-ncurcă.”
Orfeu:
— M-am cam săturat: „Ce adaug la o cântare veche e numai limpezimea lichidă: ce e putred se curmă în ziceri, în coloraturi.”
Adică, vreau totuși să-ți spun că ai dreptate, și văd asta chiar acum: suntem „relativi”, cum ziceai și în poemul ăla cu Einstein,
Pitagora și lira lui Homer: „și-am fi egali și antici în mister.”

Poetul:
— Adevărul, maestre, e că: „Plictisit,
cineva ne-a aruncat unul câte unul, întâmplător molecule neștiutoare, în burta unei mame
și ea plictisită.”
De atunci: „Durata unui ciclu de creștere a nebulozității universale ne preocupă.
Întrecând măsura lucrurilor râvnim la viața altora neîndoielnic, ne degradăm, vom profita, vom deveni leneși.” Orfeu:
— Ți-am spus și o repet: „Între limite ne naștem și tot aici ne pierdem vremea.
Nebunia curată ne cere bir, pretenție normală, ce e curat, e curat.”
Și nu degeaba: „Mercenarii au plecat cu gând măreț: să închidă cercul polar. Mânăstirile erau deja închise, păsările călătoare și-au inversat ruta să fie în ton
cu polii, care au amorțit într-o subtilă rocadă!”
*
Noaptea neagră pare că se desparte de noi
și-n depărtare „Pasărea Paradisului” clipește anemic; ne apropiem de Podișul Getic, se simt Reverberații. Sunt ca într-o casă nouă, imensă, unde „zenitul îl lipesc pe verticală, un fel de poster alcătuit din desenele fiicelor mele din clasa întâi. Apusul mi-a rămas întipărit pe retină din privirile bunicii materne, de atunci, de când îmi povestea cum a plecat bunicul la război și n-a mai venit; înserarea am înseilat-o din carpetele țesute
de mama la război; noaptea am decupat-o din pozele bunicilor paterni cu grijă,
să nu le deranjez chipurile, iar zorii… zorii

mi i-a pictat Iulia, când a intrat azi pe poartă.”

„Aici, vântul se toarce singur și își brodează baldachinul cu un suvenir. Apoi se întoarce pe drumul cu țărână multă, cu urme descompuse
de copite și de roți demult neumblate. Dumnezeu îl pândește ascuns după partea nevăzută a Lunii.”

„Bătrânilor neaoși le bate inima din opinci până-n căciulă. Pe aceste meleaguri ființarea picurândă a conjugat verbele de la trăirea «patetică» la cea
«tragică», firesc, fără temere, iar leagănul vieții a fost o copaie mică în care bunica ne legăna.”

„Demult, Meșterul Manole stă sprijinit între început și sfârșit uitându-se în jos, către hăul deschis de el însuși. Nu se are decât pe el și înaltul cu o cruce în așteptare. Se gândește la Ana
și se-ntreabă: să-i plângă soarta, ori în zbor să o ajungă?”
„Din când în când Dumnezeu poposește pe aici.
Preferă satul și pădurea amestecându-se printre oameni gânditor și sfios.
Neglijând Preaînaltul, primăvara vine să-și usuce rufele pe paralela 45
unde vântul bate blând, dar și șugubăț,
aruncându-i-le uneori
prin desișuri, pe ape, peste noi. Nu se supără!
În schimb, mai atârnă câte o oaie ori un miel, de Paști; jertfă sieși,
bucurie a întregirii Împărăției Cerești.”

Maestrul mă ascultă dus; părea că ațipise, dar dintr-o dată, cu o forță surprinzătoare, reia dialogul și-mi zice:
„Când cirezile de nori nu mai erau ale mele, îmbrățișam perna nopții clandestin și sărac.” Iar:
„Când semnul crucii expiră, rămânem pustii și separați
între linii orizontale și verticale.” Poetul:
— Adevărul e că am găsit:
„Semne scrijelite în tainele mele,
majuscule în intimitate, păstrate involuntar, dar oarbe în a mă vedea; și-apoi:
Mi-era teamă că după pauza asta am pierdut Biblia;
am regăsit-o sub brațul celălalt – cel cu care mă odihnesc.” Orfeu:
— Mi-aș dori ca „Multa, neverificata emoție privită de jos, rotund
spre gura de clopot să-i dea mâinii tale puține dorințe”.
De abia acum îmi dau seama:
„M-am regăsit într-o frază antică: se vorbea despre un troliu ascuns și de o săgeată pe moarte
căzută-n nemișcare pe pasărea lovită.” Poetul:
— Icoanele nu cad niciodată:

„noi urcăm repede spre ele căzând.
A îngălbenit mirosul trăirii ca frunzele târzii, iar visele, aruncate de arcuirea podului, ajung dincolo sărace ca multe alte lucruri
ce curg pe lângă noi și apoi cu noi deodată.” Orfeu:
— Am umblat mult și, de asemenea, am pătimit; acum: „Vântul îmi împinge umbra
lăsându-mi cumințenia spre destăinuirea deplină;
agonia îmi scapă printre degete vindecându-mă de paloarea frunții.”
Totul se scurge nemilos, neîmblânzit, și sunt convins:
„E zgomotul surd din minune abaterea ce aud în mine lăsând pleșuv în cumpănire un nour gol de amăgire.
Se-neacă saltul înapoi
de gropi sătul, prin noi, prin noi.”
Acum: „Ca un corb uneori intru-n înserare, nuanța lipsei de croncănit nu mă miră – gâfâi de-atâta trecută ziuă.”
Poetul:
— Te întreb: „Cât crezi că va dura această zidărie fără mortar, fără martori, când soarele stă-nchis în fructele coapte?”
Orfeu:
— Nu știu ce să zic, dar „Replica asta îmi place: Legea firii nu se află în index.
Ea plutește ca un corb în dezmăț căutând ceva ce încă nu știe;
și nici nu vrea să-și dea în vileag destinul.” Poetul:
— Iată, „A venit ziua

emancipării curajoase!
Mă legăn printre
cele mai pure posibilități, chiar prin complicate încercări de mers înapoi.”
Orfeu:
— Ți-aș mai spune: „Dându-i îngerului tău priviri și-un buchet de trandafiri, vei deveni o căutare într-o oarbă-nsingurare, de-i dai o faptă bună
la cină l-ai chemat, n-auzi cum îți sună din resturi de păcat?”
Poetul:
— Nu, „În minte mi-atârnă ceva mai greu decât gravitația – gândurile împovărate apasă pe fapte, turtindu-le;
în fiecare dimineață îmi trăiesc bănuiala și îndoiala; o formă de gesturi golită îmi bântuie închipuirea când vine ziua să-mi sfințească singurătatea.” Orfeu:
— Aș vrea să ții minte: „Când va suna deșteptarea pentru cei lipsiți de drumuri,
dar mai intenși decât un torent, atunci povestea va fi altfel:
o zicere simplă,
cu numere și silabe adunate,
cu note consemnate în supunere
răstălmăcind auzul.”

VAZA MEA CU ÎNCRUSTAȚII FLORALE

Vaza mea cu încrustații florale, bătrână de când mâna olarului a pus-o în ramă;
axiomă năpădită de vreme, nederanjată, necicălită.

Fac curat, orânduiesc cu multă pasiune. Pe rama cu pricina zace praful florilor descompuse, așezate în vază de meșter; acum și el oase răzlețe,
surcele uscate.
Numai noaptea cea simplă
înconjoară totul, de nu mai văd nici vază, nici tablou și nici oase-mprăștiate.

Orice mângâiere are o limită, așa că o încui cu toate relicvele
în odaie ca într-un cavou neterminat
(unde oricând poate fi conjurație);
să pot continua a doua zi lucrul în curte.

Nemaiavând mult de șters am ieșit în drum cu mătura și cârpa,
apoi pe potecile lăturalnice, spre fiecare punct cardinal.
Sârguința m-a împins cu munca spre toamnă;

am să umblu acum la vitrina albastră;
să scot, una câte una, berzele și rândunicile; le șterg bine-bine ca nu cumva să poarte
ca amintire, peste Nil,
praful de pe chipurile noastre!