STAU PE PRISPĂ BOLNAV DE-NCHIPUIRI

Stau pe prispă bolnav de-nchipuiri

și urmăresc absorbit paginile

unui caleidoscop; mă cuprind cugetările,

unele cu oarece nuanță vinovată

de ispită (ce-o fi făcând Dama de Treflă?).

Prietenii mi-au adus – felurite – leacuri,

în general ce aveau pe acasă, folosite

la gândurile lor suferinde. Vecinul, care

până acum nu prea m-a băgat în seamă,

a venit cu un erete sub braț

împușcat de curând, din greșeală –

dar nu mort de-a binelea – mi-a

recomandat niște capsule vagi

pentru ochi visători.

Altul mi-a zis franc:

— Sunt convins; ești o rămășiță

dinainte de Hristos, din Cultura noastră de Hamangia.

Cel mai mult mi-a plăcut busola

adusă de un amic, nu știu de unde venea

(nici el nu-și amintea);

cu ea mi-am făcut de lucru, rănită fiind

de atâtea trasee turistice.

Rămas singur, am încercat să pun

în ordine avalanșa de păreri

(veniseră destui, fiecare cu opinia lui).

Între timp am deschis ultima ediție din Istoria

devenirii maimuțelor (careva, îngândurat, a uitat-o

pe prispă) și în sfârșit se pare că boala de-nchipuiri

m-a părăsit, când descopăr că totuși

răbdarea unui cerșetor

vine întotdeauna din pasiunea pentru cerșit

ce capătă zilnic înfățișări noi.

E prea mult, îmi zic: acesta este tot un

punct de vedere, dar care trebuie totuși

explicat odată și-odată. Noroc că-mi

vine în minte cugetarea: „punctul de vedere este o

viziune care în timp ni se îngustează

devenind un punct, sfidând astfel

orizontul larg primit cadou la naștere”.

CÂND PAIPALĂ ÎNCEPEA

Când Paipală începea

să bată-n nicovală

mii de țipete inundau satul;

doar pauza cu lovitura-n coada ciocanului ne surprindea cu un sunet surd,

apoi se reluau țipetele: țiuituri din fibra oțelului călit.

Când fumul aruncat de foale

ajungea până la noi,

bunica ghicea:

„Ne face secerile!”.

Se auzea nea Zanfir, vecinul:

„La dracu’ cu țiganu’!

Lele Constandino, să-mi zici și mie, mai pe seară, dac-a venit fum de ascuțit topoare!”.

Și tot țipa Paipală, mereu, din nicovală.