(UN SUPRAREALISM DOMESTIC)

TE-AM VĂZUT DANSÂND PE STRADĂ

Te-am văzut dansând pe stradă,
nesupusă, grațioasă, aruncând ondulat
trotuarele deasupra capului
ca pe niște benzi colorate, la Carnavalul din Rio.
Aveai părul-vânt, despletit în ascuțișuri
și poale lungi, vrăjite, iar
caii sălbatici veneau până aproape
de sufletul tău, apoi plecau galopând
în ritmul inimii mele.
Erai atât de încântată
de ía ce ți-ai cusut la lumina ochilor
haitei de lupi, pe care voiai să-i împaci
cu ei înșiși pentru totdeauna.
Ți-am văzut lubricul privirii
ascuns chiar spre marginea lumii;
aș fi dorit atunci tăcerea
din cupola circului adormit,
dar tu ai rămas ca o deocheată,
cu ochii duși într-un gol al cerului;
spuneai din când în când:
„E mare nevoie de ploaie!”.
Mâine deschidem valizele mele
și lada ta de zestre;
vom avea martori: zvonurile
din cârciumi, venele tale diafane
și mai ales privirea-ți, care spune din când în când:
„E mare nevoie de ploaie!”.