DE CE, IUBITO

De ce, iubito, nu lași fluturii să zboare?

Pentru că pinul meu preferat a rămas
singur, nu mai are alte începuturi;
păsările trec îngrijorate spre Egipt −
fără să oprească la el;

nu pot să mai pun semnul egal
între noapte și pian, acum îmi șterg
de pe frunte veștile lumii alb-albăstrui −
frânturi de zbor.

Degeaba chinuiesc oglinda
să-mi umple golul dintre mâini;
ea nu are coordonatele îmbrățișării
și nici model de-ntruchipare.

Știu că nu o să-mi ții parte
la certurile diurne și nici să-ți dai cu părerea
când mi se-ncâlcesc judecățile, nu vei putea.
Ai dreptate, de-atâta lașitate am ajuns să
improvizez dorințe, iar recompensele
au îmbătrânit așteptându-te.

În noaptea asta am văzut cumplite vârtejuri
deasupra pinului și stoluri de privighetori gata să
moară în clocotul de negură – vârful vaierului
venit din război se-afundă în cimitir.

Îmi reproșezi că chipul mi-a rămas întipărit
pe ceașca de cafea ce-mi tremură ca un ecou.
Am o presimțire întunecată de teama urcușului,
neîntoarsă, aspră, ce mă îndeamnă la pierdere
și rătăcire.

De asta nu las fluturii să zboare.