Început prea evident

n-a existat.

Îți spun: în fiecare noapte visez

doar brațe-ncrucișate.

Aș fi putut lăsa semne ori

ceva scris

printre lucruri, să se creadă

lipsa

intenției.

Dar toată lumea-ntoarce

capul; mai bine stau la rând să mă pot apropia

din când în când.

Singura speranță este ca

tabloul „Cap de copil” să rămână tot acolo,

lângă pictura dragă mie „Bujori pe ofilite”. Îți

mai aduci aminte bolnavul de prea

multe miraje, cum a neglijat nepermis

conturul spațiului golit de petale-ngălbenite și

tristețea copilului

orfan?

Devotamentul s-a păstrat ca o plasă de pescari

cu ochiuri lărgite și ruptă pe alocuri. Apropierea a

devenit afin renegat, ce se deplasează

în sens invers și

iată,

întoarcerea la vechiul incipit rămâne ștearsă de

impas.

Ce a rămas? Moment critic; un nume

aproape impus,

să primească provocarea,

să încerce,

fără grabă,

cu scârbă,

să arunce

găina moartă la mine

în curte.